Păstorii vechi şi noi

Sunt mâhnit, dezamăgit şi aproape lipsit de speranţă.

Cu cât nevoia de cultură, de adecvare socială şi de relaţionare în Biserică este mai mare, cu atât, parcă, spaţiul evanghelic este mai populat de lideri neinspiraţi, autosuficienţi şi ipocriţi.

Ducem lipsă de şcoli teologice serioase care să scoată cercetători în teologie, oameni maturi, capabili să instruiască bisericile în studierea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu; însă avem destule şcoli care reproduc un brand demodat. Păstorei lipsiţi de originalitate, creativitate şi rebeliunea necesară ieşirii din mediocritate, înzestraţi însă cu mult tupeu, obraznici şi aroganţi. Incapabili să facă diferenţa între credinţă şi probabilitate matematică.

Deşi cultura lor, deseori, nu depăşeşte mai mult de zece cărţi citite, sunt experţi în a pune la punct foşti profesori universitari sau ingineri. Ştiu să-şi dezvolte sisteme de autoapărare în aşa fel încât atunci când ai o problemă cu ei, ştii că vei fi abordat ori la telefon, ori din spatele unui birou zdravăn.

Unii din ei acomodaţi culturii de mahala, alţii practicanţi ai bancului, şmenului, abili în a lua aproape pe oricine peste picior şi de a descuraja iniţiativele individuale dacă nu au parafa lor.

Incapabili să lucreze în echipă, să împartă responsabilităţi, insă cu o bogată moştenire dictatorială.
Aceştia sunt cei care dau direcţia în biserici, iar noi nu suntem mai deosebiţi atâta timp cât nu vom fi mai mult decât o masă manipulată.

Am prieteni care au terminat şcoli teologice şi cunosc păstori care mă încurajează să cred că se poate şi altfel.

La început am spus că aproape mi-am pierdut speranţa; am spus aproape, deoarece cred cu convingere că doar cimitirul este plin de oameni de neînlocuit !!