Amintiri cu bunici…
Ma intreb de ce oare dragostea bunicilor este atat de diferita de cea a parintilor? Observ ca bunicii sunt mult mai rabdaori cu “hachitele” nepotilor, sunt mai dispusi sa negocieze si sunt mai plini de intelegere decat parintii.
Am citit de curand “Cartea cu Bunici” coordonata de Marius Chivu, in care Andrei Plesu, Patapievici si altii, povesteau cu haz si maiestrie amintiri cu bunicii lor.
Ma gandeam sa va provoc si pe voi sa spuneti o amintire, haioasa sau nu, cu bunicii vostri. Ce v-au invatat bunicii?
Una din amintirile pe care le am cu bunica mea,(maica = bunica in Moldova Noua) sunt legate de o mata pe care a facut-o “tapet” cand a intrat in bucataria de vara sa ma cheme la masa.
Stiu ca eram “indragostit” de ea (de mata nu de bunica) si ca am visat-o de vreo doua ori cum incerca sa iasa din apele raului in care o aruncase maica.
Frumos post, Luci. Multumesc ca mi-ai amintit de bunici.
Amintirile cu bunici sunt cu atat mai pretioase pentru mine doar prin faptul ca la 18 ani am ramas fara bunici, 3 dintre ei murind in decurs de mai putin de un an. A fost un an negru in adevaratul sens al cuvantului.
Dar amintirea lor e cu atat mai dulce.
Imi amintesc cum o suparam mereu pe mama (ca asa ii ziceam in partea aceea de Ardeal) cand ii fugaream gainile prin ocol (ograda) de iesea sufletul din ele de nu mai faceau oua cu saptamanile.
E o provocare foarte frumoasa Luc.
Intotdeauna imi aduc aminte cu drag de copilarie si de bunicii mei.
Iata una din amintirile care imi vor ramane toata viata in memorie :
In fiecare iarna bunica ne prajea felii de paine la gura sobei. Jarul facut de carbuni era atat de puternic incat bunica infigea felia de paine in varful unui cutit cu lama cat mai lunga.
Nu va povestesc de aroma de paine prajita care se raspandea in camera, dar asta nu e tot. Bunicul deja scosese mustul dulce pe care numai el stia sa-l pregateasca dupa reteta lui si fiecare ( eu si sora mea) aveam cate un castronel metalic, verde, in care ne primeam portia de must.
Painea prajita inmuiata in must era pur si simplu cel mai mare rasfat pentru noi in zilele geroase de iarna.
Noi eram absorbiti de tratatia din fata noastra, iar bunicii probabil erau absorbiti de noi. Ce vremuri!!
Eram de asemenea fascinat de adevaratul ritual de barbierire al bunicului meu. Foarte interesant pentru mintea mea de copil.
Dar asta poate cu alta ocazie
Eram destul de mic si mamaie avea pui de cateva zile. Mie imi placea sa ma joc cu ei. Am luat unul in mana si l-am strans de drag (cred ca putin cam tare).Dupa ce i-am dat drumul am vazut ca se comporta cam ciudat asa ca l-am luat si m-am dus la bunica: “mamaie, la puiu asta ii vine sa moara”.
Imi placea foarte mult sa-mi povesteasca tataie intamplari de cand era el mic. Erau ceva in genul “Amintiri din copilarie”.
Cred ca bunicii sunt mult mai rabdatori decat parintii pentru ca varsta difera (sunt de parere ca iti schimbi destul de mult mentalitatea in perioada parinte-bunic).
Apoi am impresia ca bunicii au o teama. Teama sa nu faca ceva care i-ar supara pe nepoti, determinandu-i astfel sa nu mai “treaca” pe la ei. Daca parintele iti zice
sa nu faci cutare lucru, nu ai incotro, intr-un fel sau altul trebuie sa te supui. Daca bunicii iti spun sa nu faci aia, sa nu faci ailalta, te cearta ca ai facut cutare lucru etc. parca iti piere chefu’ sa te mai duci pe la ei si preferi sa ramai la casa ta. Poti sa alegi: ma duc la bunici sau nu ma duc, pe cand la parinti nu prea poti alege, esti cu parintii si atat.
Asa vad eu lucrurile acum, din perspectiva unuia care nu e nici parinte, nici bunic. Posibil sa-mi schimb parerea in timp si sa mi se pare o prostie ce am zis acum legat de tema.
Cele mai frumoase amintiri le am cu bunicii ( adica tatii parintilor mei).
Ceea ce ma leaga de ei sunt mai degraba zilele frumoase de vara, pentru bunicul din partea mamei si serile petrecute cu bunicul din partea tatalui.
Hai sa incep cu zilele frumoase de vara si vacanta , care nu imi placea sa le petrec decat la bunicu’. Cel mai mult ma fascina cand venea de la lucru si ne aducea multe fructe, eram cea mai fericita cand printre ele erau si visine sau cirese. Apoi am avut de mica , si cred ca e datorita bunicului, o pasiune anume pentru cai. Bunicul avea un cal foarte frumos si il ingrijea cum nimeni nu ar fi putut sa o faca mai bine. Imi placea asa de mult ca ma lasa sa merg pe calul lui. Dar bunicul nu mai e si calul lui nici atat, a ramas doar o amintire frumoasa a ceea ce a insemnat el pt mine.
Despre celalt bunic al meu , lucrurile trec in partea spirituala. El era o persoana mai dura, chiar si cu nepotii lui, dar foarte credincioasa. Nu inseamna insa ca nu ne distram , din contra , tot timpul radeam cu el. Imi amintesc ca seara mergeam la el in camera si ne punea sa-i citim din Biblie pentru ca el nu vedea .Cum imaginatia noastra de copii era foarte dezvoltata, nu doar ii citeam din Biblie ii prezentam intreg programul de la biserica , cu exceptia predicii- asta era partea lui.
Ei au fost bunicii mei si mi-a facut placere sa imi amintesc de ei.
P.S. luci, eu cred ca vrei sa scrii si tu o carte cu bunici si ne-ai pus sa scriem aici tocmai ca sa ai ce povesti sa pui in ea.
Desi “par comdamnati la un rol strict decorativ” asa cum spunea Andrei Plesu, bunicii au un rol decisiv in formarea noastra sufleteasca.
Pentru mine bunicii sunt imagini ale intelepciunii dobandite de-a lungul intregii vieti.
Cand ma gandesc la bunici imi navalesc in minte asa multe amintiri care se intrepatrund devenind universul copilariei mele cu zapada abia ninsa, cuib cu oua proaspete, talpi desculte pe nisip cald, lazi pline cu legume culese din gradina, borcane cu gemuri, dulceturi, zacusca si compot, cozonac cald, miros de ardei copt, salate infoiate, porumb copt in jarul de sub ceaunul cu magiun, lapte spumos…
O sa va povestesc un moment care m-a fascinat si care mi-a ramas in memorie neafectat de trecerea timpului: prepararea cozonacilor in preajma sarbatorilor de iarna. Daca va ganditi ca e ceva simplu, va inselati.
Atunci am descoperit ce mult timp si efort implica prepararea cozonacilor. Mai intai mamaia mergea la “cufarul” cu faina (era o lada din lemn, cu capac, in care cred ca incapeau cativa saci cu faina) de unde lua cu masura, faina pe care apoi o cernea intr-un vas mare. Vasul cu pricina, era adus in casa si asezat cu grija pe un servet, in apropierea sobei pentru a se incalzi. Daca faina nu avea temperatura camerei, cozonacii erau compromisi.
In sala (de fapt era o camara, dar asa o numeam noi) ouale asteptau sa fie luate cu grija si lasate putin sa se incalzeasca si ele, alaturi de faina.
Apoi restul ingredientelor erau apropiate si aranjate parca pentru o reuniune de familie: lamaile parfumate, zaharul, nucile si pudra de cacao, laptele caldut si drojdia.
Dar de acum incepea greul: toate acestea trebuiau combinate si alaturate intr-un anume mod, astfel incat plamadeala sa fie, nici prea vartoasa si nici prea dulce si inca un secret – aceast aluat trebuia framantat indelung pentru ca apoi sa se odihneasca si sa creasca in voie.
Dupa aceea urma modelarea cozonacilor, cuptorul fiind deja incalzit si pregatit sa-i primeasca cum se cuvine.
Mirosul era imbietor iar nerabdrarea noastra crescanda, pana in momentul in care ne putem infrupta din aceste minunatii.
Acele vremuri s-au dus si odata cu ele si bunica…
nea veni si noua timpul cand o sa plecem.si noi..va veni timpul cand atunci nu o sa mai fim despartiti de cei dragi !